Am fost si eu o data mic, ca toţi dintre noi, dealtfel. Nici nu-mi imaginam ca o sa cresc. Totuşi îmi doream sa cresc îndeajuns de mare încât sa prind viata, nu doar sa exist in „vid”. M-am luptat, am crezut cu putere in mine, am sperat ca pot ajunge destul de mare încât sa mă înalţ spre cer, să zbor. Sa cresc destul de mare încât sa pot îmbina utilul cu plăcutul(sa exist), materialul cu idealul…..dar am privit prea sus si am căzut. M-am sinucis, dar sunt totuşi fericit. Sunt fericit ca am „trăit”, ca am putut trăii măcar pentru un minut. Eeee, tu omule, poate nu ştii, dar pentru noi visele e un vis sa trăim un minut, sa fim in culmea gloriei si sub lumina reflectoarelor. Eu am fost. Acela a fost punctul maxim al vieţii mele. Acum vā scriu din „edenul viselor” . Aici toate visele „trăiesc” in fiecare zi, si privim cu invidie către visele ce trăiesc pe pấmant. Acelora noi le spunem vise împlinite. Toate de aici din edenul viselor ne dorim sa trăim pe pământ, măcar cậtiva ani. De ce m-am sinucis? E o poveste lunga, poate o sa va mai scriu. Acum va spun vouă viselor din „vid”: ca puteţi exista numai o parte din voi(îmi pare rău ca trebuie sa aduc eu veştile proaste) O parte dintre voi veţi ajunge aici in „edenul viselor”. Dar ca sa puteţi trăi, aveţi nevoie ca „el” sa creadă in voi, sa lupte pentru voi, iar voi sa fiţi măcar un pic realiste. Bogdan n-a crezut in mine destul…..
text scris in 2007…