Am uitat misterul adânc al nopţii, radicalitatea amiezii, răcorile cosmice ale amurgului. Nu mai văd păsările, nu mai adulmec mirosul prăfos şi umed al furtunii, nu mai percep, asfixiat de emoţie, miracolul ploii şi al stelelor. Nu mai privesc în sus, nu mai am organ pentru parfumuri şi adieri. Foşnetul frunzelor uscate, transluciditatea nocturnă a lacurilor, sunetul indescifrabil al serii, iarba, pădurea, vitele, orizontul tulbure al câmpiei, colina cordială şi muntele ascetic nu mai fac de mult parte din peisajul meu cotidian, din echilibrul igienic al vieţii mele lăuntrice
Nu mai am timp pentru prietenie, pentru taclaua voioasă, pentru cheful aşezat. Sunt ocupat. Sunt grăbit. Sunt iritat, hărţuit, copleşit de lehamite. Am o existenţă de ghişeu: mi se cer servicii, mi se fac comenzi, mi se solicită intervenţii, sfaturi şi complicităţi. Am devenit mizantrop. Două treimi din metabolismul meu mental se epuizează în nervi de conjunctură, agenda mea zilnică e un inventar de urgenţe minore.

Gândesc pe sponci, stimulat de provocări meschine. Îmi încep ziua apoplectic, înjurând “situaţiunea”: gropile din drum, moravurile şoferilor autohtoni, căldura (sau frigul), praful (sau noroiul), morala politicienilor, gramatica gazetarilor, modele ideologice, cacofoniile noii arhitecturi, demagogia, corupţia, bezmeticia tranziţiei. Abia dacă mai înregistrez desenul ametitor al câte unei siluete feminine, inocenţa vreunui surâs, farmecul tăcut al câte unui colţ de stradă. Am ajuns să mă comport ca şi cum Hrebenciuc şi Cozmâncă, Sechelariu şi Vanghelie, Ciorbea şi Mihaela Tatu, Andreea Marin şi Adrian Năstase, Constantinescu şi Agathon, Talpeş şi Garcea ar exista cu adevărat. Colecţionez antipatii şi prilejuri de insatisfacţie.

Scriu despre mizerii şi mărunţişuri. Bombăn toată
ziua, mi-am pierdut încrederea în virtuţile naţiei şi
soarta ţării, în rostul lumii. Am un portret tot mai
greu digerabil. Patrioţii de paradă m-au trecut la
trădători, neoliberalii la conservatori, postmoderniştii la elitişti. Bătrânilor le apar frivol, tinerilor – reacţionar. Una peste alta, mi-am pierdut buna dispoziţie, elanul, jubilaţia. Nu mai am răgazuri fertile, reverii, autenticităţi.

Mă mişc, de dimineaţă până seara, într-un univers
artificial, agitat, infectat de trivialitate. Apetitul
vital a devenit anemic, plăcerea de a fi şi-a pierdut
amplitudinea şi suculenţa. Respir crispat şi pripit,
ca într-o etuvă. Când cineva trece printr-o asemenea
criză de vina e, în primul rând, umoarea proprie. Te
poţi acuza că ai consimţit în prea mare măsură imediatului, că nu ştii să-ţi dozezi timpul şi afectele, că nu mai deosebeşti între esenţial şi accesoriu, că, în sfârşit, ai scos din calculul zilnic valorile zeniţiale. Dar nu se poate trece cu vederea nici ambianţa toxică a momentului şi a veacului.

Suntem năpădiţi de probleme secunde. Avem preocupări de mâna a doua, avem conducători de mâna a doua, trăim sub presiunea multiplă a necesităţii. Ni se oferă texte mediocre, show-uri de prost-gust, condiţii de viaţă umilitoare.

Am ajuns să nu mai avem simţuri, idei, imaginaţie. Ne-am urâţit, ne-am străinat cu totul de simplitatea polifonică a lumii, de pasiunea vieţii depline. Nu mai avem puterea de a admira şi de a lăuda, cu o genuină evlavie, splendoarea Creaţiei, văzduhul, mările, pământul şi oamenii.

Suntem turmentaţi şi sumbri. Abia dacă ne mai putem suporta. Există, pentru acest derapaj primejdios, o terapie plauzibilă? Da, cu condiţia să ne dăm seama de gravitatea primejdiei. Cu condiţia să impunem atenţiei noastre zilnice alte priorităţi şi alte orizonturi.

*Toate drepturile apartin autorului
**Am ales sa public acest text datorita faptului ca fiecare avem ceva de invatat din acesta

Pe vremea lu` Nea Nicu situatia era cu totul alta, evenimentele se desfasurau in alt ritm, asta se datora multor aspecte ale societatii de acum 20 de ani. Oamenii nu erau atat de preocupati sa faca bani, asta si datorita faptului ca societatea de consum inca nu era prezenta si la noi. Oamenii nu aveau atatea nevoi, si asta ii facea sa fie mai linistiti, poate mai fericiti.
Ideea e ca societatea evolueaza, daca aceasta evolutie aduce un plus calitatii vietii nu putem sti cu siguranta. Cu toate ca eu as inclina sa cred ca nu.
Trairea autentica aducand cea mai mare implinire si satisfactie, iar bucuria de a comunica, de a simtii, de a traii, de a sta pe marginea lacului si a privi luna ce se reflecta in apa, nu poate sa fie egalata de nicio valoare materiala.

“În acea perioadă a fost şi «fenomenul video-casetofon». Oamenii se întâlneau la cel care deţinea un astfel de aparat să vadă filme şi stăteau de vorbă despre ceea ce văzuseră ore în şir“, spune Matei Georgescu.

http://www.homemade.ro/interviu/14/Matei-Georgescu.html